(img.) Intrarea Domnului in Ierusalim                                     Cel dintâi dintre praznicele împărateşti cu data schimbătoare, din cursul anului bisericesc, este Duminica Stâlpărilor sau a Floriilor, numită în popor şi Floriile, cu o săptămână înainte de Paşti (ultima Duminica din postul Paştilor). Este sărbătoarea care ne aminteşte intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Patimi fiind ultima Sa intrare în sfânta cetate înainte de patimile, moartea şi învierea Sa din morţi. Era a doua zi după învierea prietenului Său Lazăr din Betania, cel mort de patru zile. Iar unica localitate din apropierea Ierusalimului fusese luată cu asalt de mulţimea de curioşi dornici să-l vadă pe Lazăr cel înviat, dar şi pe Iisus Domnul, despre minunile căruia o ţară întreagă aflase. Învierea lui Lazăr a reprezentat o culme de putere şi de miracol: un mort intrat în putrefacţie a fost înviat de către Iisus Hristos Domnul, ca să ne arate că este posibilă învierea morţilor. Mai săvârşise şi alte învieri din morţi, dar nu a unui mort de patru zile. Acest lucru a zguduit conştiinţa multora, şi ne spun evangheliştii că mulţi dintre iudei au crezut în Iisus, atunci când au văzut pe Lazăr. Acest lucru i-a tulburat şi pe duşmanii Domnului, pe conducătorii religioşi ai poporului evreu. Pe ei nu i-a impresionat adevărul, ci au hotărât moartea lui Iisus. Mai mult, au decis că şi Lazăr trebuie să moară, ca să nu mai rămână nicio urmă a acestei minuni.

Într-un astfel de moment, Domnul a ales să intre în Ierusalim. Iar vestea că Iisus vine, avea să-i scoată din case pe locuitorii Ierusalimului, care L-au întâmpinat cu ramuri de finic, cu flori şi cu haine aşternute în cale, ca pe un împărat. Şi aceasta spre bucuria mulţimilor de curioşi dornici să-L vadă, dar şi spre supărarea fariseilor şi cărturarilor care-L urau de moarte. Ierusalimul părea în sfârşit că se trezise. Mulţimile Îl aclamau strigând: “Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (In 12, 12-15). Această intrare în Ierusalim plină de slavă este momentul în care Ierusalimul, cetatea sfântă Îl recunoaşte în mod public pe Iisus Hristos, ca fiind Mesia – trimisul lui Dumnezeu. De aceea, Domnul nu respinge această primire, osanalele pe care poporul I le aducea. Nu le respinge, pentru că acesta era adevărul, realitatea. Se împlineau acum aşteptările atâtor generaţii. Se împlinea acum profeţia lui Zaharia, care spunea: “Nu te teme, fiica Sionului. Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei”.

În această atmosferă de veselie generală, un singur om este trist, iar Acela era însuşi Iisus Domnul. Şi aceasta pentru că ştia ce avea să urmeze în curând, ştia că se apropie Paştile, când adevăratul Miel trebuia să fie jertfit pentru mântuirea lumii. El cunoştea nestatornicia oamenilor, faptul că veselia mulţimilor de acum avea să se schimbe în ură neîmpăcată. Ură până la moarte! O moarte nemeritată, pentru cât bine făcuse tuturor.

Primele menţiuni despre această sărbătoare de origine ierusalimică provin din secolul al IV-lea. Nu o găsim între sărbătorile enumerate în Constituţiile Apostolice, dar pomenesc despre ea: Sf. Epifanie, căruia i se atribuie doua predici la această sărbătoare. Pelerina apuseana Egeria (Silvia sau Etheria), care în însemnările ei de călătorie, descrie chipul cum se sarbătorea această duminică la Ierusalim, spre sfârsitul secolului al IV-lea când ea vizitează Ţara Sfântă, precum şi mari predicatori din secolul al IV-lea de la care au rămas predici ţinute în cinstea acestei zile, ca: Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ambrozie şi Sf. Chiril al Alexandriei. În Apus, menţiuni mai târzii despre existenţa acestei sărbători se găsesc la Sf. Isidor de Sevilla.

În vechime, Duminica Floriilor era începutul săptămânii numite pe atunci a Paştilor. De aceea este numită si Duminica aspiranţilor sau a candidaţilor la botez, pentru că în această zi catehumenii mergeau cu toţii, cu mare solemnitate, la episcop, spre a-i cere sa fie admişi la botez, iar acesta le dădea să înveţe Simbolul credinţei.

Se mai numea şi Duminica graţierilor, pentru că în cinstea ei împăraţii acordau graţieri.

După un obicei străvechi, menţionat chiar în secolul al IV-lea de către pelerina Egeria şi generalizat în toată Biserica creştină, se aduc în biserici ramuri de salcie care sunt binecuvântate şi împărţite credincioşilor, în amintirea ramurilor de finic şi de măslin cu care mulţimile au întâmpinat pe Domnul la intrarea Sa triumfală Ierusalim şi pe care noi le purtăm în mâini ca semn al biruinţei împotriva morţii, câştigată de Domnul prin învierea lui Lazăr, săvârşită cu o zi mai înainte (Sâmbăta Floriilor sau a lui Lazăr) şi apoi prin Învierea Sa însuşi.

Atât în Bizanţ, cât şi la curţile domneşti din Ţările Româneşti, sărbătoarea Floriilor se prăznuia cu multă solemnitate. Luau parte împăraţii cu demnitarii lor, cărora li se împărţeau făclii aprinse ca şi la Paşti. În seara acestei duminici încep în biserici frumoasele slujbe ale deniilor din săptămana Sfintelor Patimi.

La ce se folosesc ramurile de salcie din această zi?
Salcia se foloseşte şi în scopuri comerciale: animalele, înainte de a fi duse la tîrg la vînzare, trebuie atinse cu salcia, pentru a atrage cumpărătorii. Mîţişorii se folosesc pentru a îndepărta furtunile şi grindina. Vara, cînd vremea este urîtă, se pun mîţişori pe foc, pentru ca fumul acestora să alunge trăsnetele şi fulgerele. Se spune că cine înghite un mîţişor sfinţit va fi sănătos şi uşor ca şi florile de salcie. În această zi nu se munceşte, iar masa trebuie să fie întinsă tot timpul. Se mănîncă peşte, fiind dezlegare de peşte. Este şi o zi de pomenire a morţilor, cînd se curăţă mormintele şi se pun ramuri de salcie pe acestea. Se spune că în această zi morţii aşteaptă la porţile raiului. În legătură cu prevederile meteorologice, se spune că dacă se aud broaştele cîntînd pînă la Florii, vara care urmează va fi frumoasă. Se mai spune că aşa cum e vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte.

Intrarea Domnului în Ierusalim – explicarea teologică a icoanei

Câteva observaţii se impun pentru a sublinia din adâncimea conţinutului teologic al icoanei Intrării Domnului în Ierusalim.

Intrarea Domnului in Ierusalim   (img.)   Chipul Mântuitorului ocupă locul central al compoziţiei, El stă pe asin – mânzul asinei – nu călare obisnuit, cu un picior pe o parte şi cu alt picior pe cealaltă parte, ci cu amandouă picioarele de aceeaşi parte. El este înfăţişat stând ca pe un tron; nu pe tronul slavei ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit socotit intotdeauna, fata de cal, simbolul stapanirii acestei lumi.

La acest înţeles al şederii Mântuitorului pe asin ne conduc atât cuvintele Evangheliei luate din prooroci (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9): “Bucură-te foarte fiica Sionului, iată împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi calare pe asin, pe mânzul asinei.” (Zaharia 9, 9) , cât şi textele liturgice ale slujbei praznicului.

“Pe scaun în cer şi pe mânz pe pământ fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, lauda de la îngeri ai primit si cântare de la tinerii cei ce strigau: Binecuvântat eşti Cel ce vii să chemi pe Adam (Condacul praznicului).

“Şi în Sfânta Cetate ai intrat cu ucenicii Tâi, şezând pe mânzul asinei, ca şi cum Te-ai fi purtat pe heruvimi, plinind propovăduirea proorocilor.” (Stihira, glas 4, de la Laude din ziua praznicului).

Aceasta o simţeau şi cei ce L-au întâmpinat: “Vrând Tu, Doamne, să intri in Sfânta Cetate, stâlpări de copaci mulţimile purtau, laudându-Te pe Tine Stăpânul tuturor şi văzându-Te pe mânz, Te priveau ca şi cum ai fi fost pe heruvimi. Pentru aceasta strigau: Osana.”

Mântuitorul, purtat de mânzul asinei, se îndreapta către mulţimi, cu mâna dreaptă binecuvântând, iar în mâna stânga ţine volumenul închis, simbolul Evangheliei; deşi privirea se îndreapta către mulţimi totuşi meşterul iconar nu înfaţişează fata Mântuitorului din profil, fată de noi care îl privim, ci, potrivit rânduielii iconografice şi datorită neîntrecutului său meştesug artistic el înfăţişează faţa din trei părţi încât cu privirea Sa ne cuprinde şi pe noi cei care stăm în faţa icoanei.

Deşi Mântuitorul intră în Ierusalim călare pe cel mai smerit animal, totuşi mulţimile L-au primit ca pe un împărat, pe împaratul lui Israel; aceasta, pentru că însuşi Duhul Sfânt i-a luminat şi îndemnat să înţeleagă şi să mărturisească pe împăratul lui Israel: “Prea Sfântul Duh, Cel ce a învăţat pe Apostoli să grăiască cu alte limbi străine, Acelasi a îndemnat şi pe tinerii evreieşti cei fară de răutate să strige: Osana, Celui dintru înalţime: bine este cuvantat Cel ce vine, împăratul lui Israel” (Stihira, glas 1, de la Litia praznicului).
Iconarii, cel mai adesea, înfăţişează mergând în urma Mântuitorului numai ceata ucenicilor, toată sau numai doi, cum vedem nu numai în icoanele vechi ale începutului vieţii creştine, ci şi în cele de mai târziu, în secolul al XVII-lea, cum vedem într-unul din vechile noastre manuscrise vechi.

Prezenţa copiilor este permanentă în icoana praznicului, unul sau doi suiti în copac, finic, pentru a taia ramurile necesare iar unul înaintea asinului aranjand hainele şi stâlpările puse pe cale pentru a călca pe ele Mântuitorul, Care stă pe asin. Copiii sunt simbolul nevinovăţiei şi al curăţiei sufleteşti care deşi datorită vârstei lor nu pot să facă prea multe dar aduc lauda lui Dumnezeu, mai mult decât cei înaintaţi cu vârsta anilor dar gârboviţi de povara păcatelor, a împietririi inimilor.Asinul care poartă pe Mantuitorul paşeşte mâncând din ramurile de copaci aşternute de mulţimi. ”

Arhitectura clădirilor Cetăţii Ierusalimului ca şi muntele, se desfăsoară pe verticală; muntele este înfăţişat cu piscuri abrupte, foarte înalt pentru a sugera ideea de înalţare spre cele înalte, de înnoire şi bucurie a intregii lumi: “Să vestească veselie mare pentru mila; dealuri şi toţi munţii şi lemnele dumbrăvii să salte.” (Pesna 4 de la slujba Praznicului)

Numărul mulţimilor care au întâmpinat pe Mântuitorul este redus la minimum cuprinzând totuşi toate stările sociale şi vârstele: copii şi vârstnici, femei şi bărbaţi, fariseii şi cărturarii, înfăţisând pe fiecare cu starea sa sufletească cu care a participat la dumnezeiescul fapt al intrării Domnului în Ierusalim; este geniul artei icoanei şi învăţătura Bisericii Ortodoxe privind teologia sa vizuală cu aceeaşi sobrietate pe care o vedem şi in Sfânta Scriptura, mai ales în Sfânta Evanghelie.