Ignorarea Darului Sfânt al Vieţii

 

Pentru a printa, descărcaţi versiunea PDF.

Planingul familial

Contrar învăţăturii Bisericii, astăzi se încearcă planificarea familiei în mod artificial, intervenindu-se în planul lui Dumnezeu. Planificarea familială are în vedere puterea cuplurilor de a-şi dirija fecunditatea în mod raţional: controlarea naşterilor, în funcţie de starea de sănătate a mamei şi de posibilităţile materiale ale familiei1. Aceasta se face fie folosindu-se metoda contraceptivă a calculului lunar (Ogino-Knaus), fie prin metodele tehnice anticoncepţionale; fie în intimitatea fiecărui cuplu, fie în cabinete şi clinici specializate în planing familial, ceea ce este nefiresc.

În toate cazurile intenţia este vădită, problema care le deosebeşte fiind cea a mijloacelor. Încercând să se evite fraude asupra naturii se comit fraude împotriva dreptei conştiinţe şi o rănire a iubirii. „Planingul familial este ultima şi cea mai de seamă ofensivă pe care proavorţionismul contemporan o îndreaptă contra fiinţei umane”2, remarcă Pr. Prof. Ilie Moldovan.

De aceea, suntem chemaţi să nu facem planificări artificiale ale familiei, ci să rămânem la planificările naturale ale familiei care sunt rânduite de Dumnezeu. Dacă El are grijă de firul de iarbă care astăzi este, iar mâine se usucă, cu atât mai mult va avea grijă de fiecare fiinţă umană care poartă pecetea Chipului Său.

Sterilitatea voluntară

În societatea noastră secularizată, viaţa familială îşi pierde conotaţia ei. Soţii vor să ducă o viaţă liniştită, lipsită de griji, căutând să-şi satisfacă plăcerile proprii. Pentru atingerea acestor scopuri apelează la mijloacele tehnice ale medicinii, operaţiile în acest sens fiind des întâlnite. Sterilitatea se asigură de cele mai multe ori de comun acord între soţi, sau tacit. În special este întâlnită sterilitatea la femei.

Morala creştină condamnă sterilitatea sub toate formele ei, văzând în această practică filozofia utilitarismului hedonist elaborată de Jeremy Benthan (1748–1832). Conform filozofiei lui, fericirea omului constă în căutarea plăcerii în special în domeniul sexual3. Nu se mai apreciază omul la adevărata lui valoare, devenind un obiect al experienţelor medicale. Dar nu numai atât, omul se lasă depersonalizat, neîmplinindu-şi misiunea sa în această viaţă.

Există mai multe feluri de sterilitate: sterilitatea nevinovată a celor care prin constituţia fizică sunt sterili, nu este provocată de persoanele în cauză. De altfel, aceste persoane depun un mare efort pentru a depăşi această stare nefericită. Sterilitatea involuntară este privită de către persoanele afectate ca fiind un handicap, o disfuncţie a facultăţii fireşti de a procrea. De aceea, ei suferă şi o privesc ca pe un obstacol în calea împlinirii şi a fericirii devenind şi o problemă de natură spirituală. În activitatea sa Sfântul Ioan Gură de Aur a acordat o atenţie deosebită nefericirii celor care nu puteau să aibă copii, deoarece, spune el, „în sine şi prin natura ei, această neputinţă este pentru femei pricină de mare suferinţă”4. Suferă mai ales femeile, deoarece de cele mai multe ori, se lovesc de neînţelegerea soţilor şi a celor din jur.

Pe de altă parte există şi o sterilitate vinovată, ca rezultat al păcatelor personale, provocată de persoanele în cauză cu scopul de a nu avea rod, de a nu-şi împlini vocaţia şi rostul în lume.

Sterilitatea voluntară pune sub semnul întrebării sensul căsătoriei creştine. În aceasta se observă sustragerea de la datoria principală a căsătoriei considerată de morala creştină încălcare a planului divin, după care de îndată ce soţii îndeplinesc actul generator de viaţă nu au nici un drept să-i stabilească mersul natural. „Orice deviere voluntară de la acest mers firesc al colaborării cu puterea creatoare de care se leagă naşterea de prunci, este un atentat la planul Creatorului şi o trădare a angajamentelor luate de om”5.

În cazuri de boală, când organele trupeşti care servesc la transmiterea vieţii pun în primejdie viaţa individului, morala creştină permite recurgerea la operaţie, chiar dacă ea are drept urmare involuntară incapacitatea de a naşte copii6. În urma sterilizării multe femei au de suferit îmbolnăvindu-se de boli grave, care în cele din urmă le grăbesc moartea, nu doar trupească, dar şi cea sufletească, sfârşind viaţa în chinuri.

De aceea, Biserica, prin activitatea socială, are datoria de a le trezi din amorţeală pe mamele creştine care apelează la aceste metode arătându-le pericolul ce vine ca rezultat al faptei lor urâte săvârşite în faţa lui Dumnezeu.

Contracepţia

Pe lângă sterilitatea voluntară, se practică şi o serie de metode contraceptive. Mecanismul contraceptiv poate funcţiona în două feluri: fie prin interpunerea unei bariere mecanice (prezervativ, diafragmă) sau chimice (spermicide), care distrug spermatozoizii sau îi împiedică să vină în contact cu ovulul, fie prin alterarea corpului bărbatului sau femeii, astfel încât după un act sexual să nu poată urma conceperea7, (contracepţia hormonală).

Contracepţia, sub orice formă, reprezintă mijlocul prin care, prin metode fizice sau chimice, se împiedică concepţia, adică momentul iniţial al existenţei fiinţei umane.

Pe lângă contraceptive propriu-zise mai există o serie de alte mijloace tehnice care acţionează asupra dezvoltării sarcinii. E vorba de tehnicile avortive prin care se întrerupe sarcina până în săptămâna a 24-a.

Pentru a goli efectul lor de încărcătura morală, evitând să arate că de fapt ele sunt tehnici avortive, sunt numite tehnici interceptive. Acestea interceptează şi distrug embrionul înainte de nidare. Printre acestea amintim: dispozitivele intrauterine (steriletul sau IUD), pilula de a doua zi şi progestinele8. Tehnicile care elimină embrionul după nidare sunt numite contragestive. În această categorie intră vaccinul anti-HGC (anti-gonadotrofinăcorionică), pilula RU486 şi prostaglandinele9.

Dar, toate aceste tehnici au numeroase efecte negative pentru sănătate.

Astfel, spermicidele pot provoca iritaţii şi infecţii, iar în cazul în care a avut loc fecundarea, au efect avortiv.

Steriletul, pe care îl folosesc astăzi peste 80 de milioane de femei (74 de milioane numai în China) provoacă numeroase crampe dureroase, contracţii uterine în încercarea de a respinge corpul străin, infecţii pelviene. Uneori poate perfora uterul provocând hemoragie internă şi peritonită. De asemenea, poate conduce la sterilitate datorită obstrucţiei tubare. Riscul sarcinii extrauterine este de 10 ori mai mare decât la femeile care nu au sterilet.

Pilula anticoncepţională pe bază de hormoni provoacă tensiune a sânilor, greaţă, cefalee, ameţeli, acnee, frigiditate, sângerări uterine, obezitate, hiperlipemie, stări depresive, oboseală, accidente tromboembolice. Diferitele forme de cancer hormodependent îşi au cauza în folosirea acestei pilule. Astfel, poate apărea cancerul mamar, cancerul uterin şi al colului uterin. De asemenea, mai pot apărea dereglări de natură psihică, dezordini de hipercoagulare cu troboflebite, tromboze venoase profunde, embolie pulmonară, tromboză cerebrală. Dintre accidentele cardio-vasculare provocate de pilulă menţionăm: infarctul, hipertensiunea, ateroscleroza, afecţiunile coronariene, în special la fumătoare şi la femeile care au trecut de 40 de ani10.

De asemenea, folosirea pilulei conduce la sterilitate11.

Între alte riscuri la care se expun femeile prin folosirea pilulei amintim: blocajul permanent al funcţiei hipotalamice, încetarea creşterii la persoanele care încă sunt în creştere, accidente respiratorii, sarcini extrauterine, naşteri premature, tumori benigne, etc. Unii specialişti consideră că, deoarece pilula slăbeşte considerabil sistemul imunitar, poate fi considerată responsabilă şi de răspândirea bolii SIDA12.

Dar, efectul cel mai nociv al pilulei este cel avortiv. Ea nu are drept consecinţă doar inhibarea ovulaţiei, ci, în cazul în care a avut loc fecundarea, inhibă implantarea ovulului fecundat în uter. Această realitate a fost evidenţiată de către foarte mulţi specialişti, iar în 1985, la Congresul National Abortion Federation din Boston s-a precizat: Nu vă înşelaţi! Pilula şi steriletul sunt avortive!13

În 1997, într-un raport al Consiliului Pontifical pentru Pastorala Familiei, se atrage atenţia asupra faptului că „nu a existat niciodată în trecut un drog atât de puternic, posedând atâtea proprietăţi necunoscute, care să fi fost administrat unor persoane atât de sănătoase, fără motive medicale (cum este pilula). Niciodată în trecut, odată descoperite un număr atât de mare de efecte secundare şi în acelaşi timp atât de serioase, un drog nu a fost astfel pus în vânzare cum sunt contraceptivele orale. Niciodată în trecut n-a adus vreun drog atâţia bani industriei farmaceutice câţi aduce pilula”14.

Pe lângă pilula hormonală mai prezintă riscuri serioase şi vaccinurile avortive, ca şi pilula RU486, ale cărei riscuri sunt mai mari decât ale avortului chirurgical.

Din păcate, aceste practici sunt susţinute şi încurajate atât de Ministerul Sănătăţii, cât şi de agenţiile internaţionale, ca UNFPA, USAIDS, dar în special prin acei medici care, în loc să încurajeze naşterile, încurajează, chiar determină, folosirea acestor produse de către tinerele mame.

În concluzie, putem spune că prin folosirea tehnicilor contraceptive s-a ajuns la o săvârşire continuă a crimei de către femeile care le folosesc, familia fiind trunchiată de orizontul hedonist (egoism în pereche, în care cei doi se desfată unul cu celălalt). N-au făcut marile războaie ce fac azi conştient cele care folosesc pilulele contraceptive. De aceea, morala creştină le condamnă vehement şi subliniază riscurile pe care acestea le prezintă atât la nivel fizic, cât şi spiritual.

Eludând legea căsătoriei care are ca ţintă transmiterea vieţii se dovedeşte că nimic nu e mai păcătos decât plăcerea schimbată în scop şi despărţită de rosturile ei de stimulent şi recompensă. Cei care au fost chemaţi să procreeze refuză acest lucru. Această practică de contracepţie este cunoscută din vechime, dar ea sporeşte după liberalizarea avortului în 1917 în Rusia. Atunci apare în lume aşa-zisul drept al mamei de a dispune de viaţa copilului ei, drept pe care mama nu-l avusese niciodată până atunci15.

Fertilizarea artificială

Biotehnologiile de ultimă generaţie, specifice ingineriei genetice, transformă actul de preocreare într-unul de fabricare. Cucerit de înclinaţiile sale egocentriste, omul vrea să-şi fabrice copii la comandă, după propriile reţete. În aceste condiţii, un copil apare pe lume după un program stabilit Aceste acte atentează la demnitatea persoanei umane, făcând ca naşterea să nu mai constituie un eveniment16.

În urma descoperirilor făcute, doi englezi, Edwards şi Stepstoe de la Universitatea din Cambridge, în anul 1969 au reuşit să fecundeze în eprubetă 18 ovocite. Prin utilizarea acestei tehnici s-a născut primul copil, Luiza Brown, în 1978, la 23 iulie. Astfel, omul a devenit capabil să-şi domine propria viaţă, să-şi controleze propria concepere. Tehnica se numeşte FIVET – fecundare în vitro şi transfer sau FIV-TE – fertilizare în vitro şi transfer de embrioni. În ultima vreme s-a înmulţit numărul copiilor care sunt concepuţi în afara sânului matern. În 1981 erau o jumătate de milion de copii născuţi prin inseminare artificială17.

Înseminarea poate fi artificială analogă, cu sperma partenerului în cadrul cuplului, sau artificială eterologă, în care numele donatorului de spermă este necunoscut sau ţinut secret.

Prin această metodă pot fi implantaţi embrioni străini fecundaţi artificial în uterul femeilor care să poarte sarcina sau al femeilor sterile. Noua tehnică permite păstrarea embrionilor în azot la temperatura de –180°C mai mulţi ani (până la 10). Se depun chiar eforturi pentru a se obţine temperatura de –273°Celsius, adică zero absolut, prin care s-ar anula orice mişcare a celulelor embrionului şi practic s-ar anula timpul. Embrionii ar putea să rămână congelaţi veşnic, un timp nedefinit18.

Din păcate, însă nu s-a ajuns la ce s-a dorit, deci după o anumită perioadă embrionii sunt distruşi. Legislaţia engleză prevede 10 ani şi cea franceză 5 ani, după care embrionii sunt distruşi sau utilizaţi în alte scopuri. Ei sunt comercializaţi, sunt folosiţi pentru experienţe, pentru produse farmaceutice sau cosmetice19.

Prin folosirea acestei tehnici copilul poate să nu-şi cunoască proprii părinţi sau să aibă mai mulţi părinţi. De asemenea, se studiază posibilitatea purtării sarcinii şi de către bărbaţi. S-a ajuns şi mai departe, încercându-se implantarea unui embrion uman în uterul unui animal. De asemenea, se încearcă obţinerea unei subspecii umane, adică o rasă umană inferioară care să fie folosită la muncile degradante pe care le făceau odinioară sclavii, sau să fie folosiţi ca rezervă de organe pentru transplant20.

Prin ectogenezăectos - în afară şi genesis – naştere – se încearcă producerea unui uter sintetic, artificial, un fel de incubator uman, în care să se poată dezvolta complet copilul, făcând inutil uterul uman.

Toate acestea nu sunt decât deviaţii de la o gândire sănătoasă în legătură cu sacralitatea vieţii.

La fecundarea artificială se recurge în mai multe situaţii.

Astfel, se apelează la această tehnică în cazul infertilităţii unuia dintre soţi, în cazul în care unul dintre ei suferă de o boală transmisibilă. Dar, fecundarea artificială mai poate fi solicitată şi de către femeile singure, necăsătorite. În acest caz se pune problema drepturilor copilului care se va naşte, de altfel, într-o situaţie similară unui copil abandonat. De asemenea, mai solicită fecundarea artificială femeile cu un comportament sexual deviat (lesbiene), ştiut fiind faptul că astăzi cuplurile de lesbiene militează tot mai mult pentru dreptul de a se căsători, de a creşte copii21. Acestea vor să aibă proprii lor copii prin fertilizarea unui ovul feminin de către ovulul altei femei. Procedura a fost realizată încă din 1977 cu ovulele unor şoareci22.

Fertilizarea în vitro cu transfer de embrioni (FIV-TE) a fost concepută iniţial pentru a facilita zămislirea în cazul femeilor cu disfuncţii ale trompei uterine. Ea s-a dovedit eficace şi în cazurile de infertilitate inexplicabilă la soţie şi infertilitate la bărbat.

Pentru a se realiza FIV-TE se parcurg mai multe etape. La începutul ciclului, ovarele femeii sunt hiperstimulate prin injectarea de gonadotropină pe o perioadă de aprox. 10 zile. În loc să elibereze obişnuitul ovul în timpul ciclului ei lunar, femeia va elibera mai multe. Aceste ovule pot fi recuperate prin laparoscopie (cu anestezie generală) sau prin aspirare transvaginală, cu ajutorul ultrasunetelor. Dintr-o mostră de spermă se separă spermatozoizii de lichidul seminal, pentru a fi apoi incubaţi şi trataţi pentru a spori şansele de fertilizare. Aprox. 100.000 de spermatozoizi sunt amestecaţi cu ovulele într-un vas de sticlă şi se păstrează la temperatura de 37°C. După 24 de ore, dacă fertilizarea s-a produs, se aleg de regulă zigoţii cei mai viabili pentru transfer (TE), iar restul sunt îngheţaţi. Cei destinaţi implantării sunt păstraţi încă 24 de ore până ajung la stadiul 4-8 al diferenţierii celulare. Femeii i se administrează estrogen şi progesteron pentru a asigura succesul implantării. După 48 de ore, embrionii pregătiţi sunt transferaţi în cavitatea uterină printr-un cateter (sondă) introdus în cervix. De obicei, sunt transferaţi trei embrioni, iar unul sau doi se prind de endometru într-o săptămână după fertilizare. Un test al sarcinii făcut după două săptămâni arată dacă procedura a reuşit. Rata succesului este în jur de 18%. Embrionii rămaşi pot fi îngheţaţi pentru o utilizare ulterioară (crioprezervare) prin deshidratare şi păstrare în nitrogen lichid la -196°C23. Costul mediu al unei astfel de intervenţii este de 6.000 – 10.000 de dolari S.U.A.

Alte tehnici de fertilizare artificială mai sunt: TIFG (transfer intrafalopian de gameţi), TIFZ (transfer intrafalopian de zigot), IICS (injectare intracitoplasmatică de spermatozoid) (injectarea unui singur spermatozoid în ovul), IAD (inseminare artificială cu sperma unui donator).

O altă problemă care a apărut în ultimul deceniu al secolului al XX-lea este cea a mamelor surogat (MS), mamelor substitutive, mamelor prin procură sau uterelor închiriate. Aceste mame, gratuit sau contra-cost, prin intermediul unor agenţii specializate în acest domeniu, îşi oferă uterul spre a primi embrioni străini fecundaţi artificial şi a purta sarcina până la capăt24. În S.U.A., prima mamă surogat a fiicei sale a fost Arlette Schweitzer (42 de ani). În 21 octombrie 1991, ea a născut prin cezariană proprii nepoţi, un băiat şi o fată25.

În situaţia în care se apelează la mame surogat, există posibilitatea ca un copil să aibă trei mame: mama care a donat ovulul, mama care a oferit uterul şi a purtat sarcina şi mama proprietară de drept , care a voit să obţină în felul acesta un copil. De asemenea, un copil poate să aibă doi taţi, şi dacă numărăm şi bunicii, un copil ar putea avea 10 bunici şi bunice. Pe această cale se pot realiza combinaţii şi legături de rudenie dintre cele mai ciudate: copiii se pot trezi fraţi şi surori cu proprii lor părinţi şi bunici sau părinţi ai propriilor lor fraţi şi surori26. Astfel, ceea ce odinioară circula în basme, în poveşti, dar având un caracter negativ, a devenit realitate, tot mai mediatizat, şi, în multe cercuri, cu încărcătură pozitivă27. Aceasta este încă o dovadă a secularizării, a desacralizării vieţii, a principiului inversării valorilor.

De aceea, Biserica combate înmulţirea neamului omenesc pe aceste căi din două motive: mai întâi, pentru că luptă împotriva vieţii copilului prin propagarea şi legalizarea avortului şi a anticoncepţionalelor, excluzându-se lucrarea lui Dumnezeu din creaţie; în al doilea rând se elimină orice morală din acest domeniu. Tehnica medicală înlocuieşte etica. Ea hotărăşte cine este persoană şi cine nu este persoană, câte trebuie să se nască şi câte trebuie să moară, tratând embrionul, fătul, copilul ca pe o grămadă de celule, parte a corpului mamei sau a societăţii care poate dispune de ea după bunul plac28.

Biserica condamnă această metodă şi pentru că desparte actul procreării de actul unirii conjugale, ori Dumnezeu a spus creşteţi şi vă înmulţiţi primilor oameni, iar femeia se va mântui prin naşterea de prunci. Pe de altă parte, numeroşi ginecologi, psihologi, şi psihanalişti atrag atenţia asupra pericolului dezechilibrului psihic al cuplului atunci când patul nupţial este transformat în laborator biologic29. Încălcând drepturile copilului, care trebuie să fie rodul iubirii părinţilor şi care are dreptul de a fi respectat ca persoană, omul a coborât la nivelul animalului ceea ce este contrar moralei şi demnităţii fiinţei zidite după chipul lui Dumnezeu.

Biserica condamnă distrugerea sau folosirea în diferite scopuri a embrionilor umani produşi artificial, pentru că prin aceasta se distrug noi vieţi umane. Este imoral să produci embrioni pe care să-i foloseşti în diferite scopuri ca material experimental. Este condamnat ca şi avortul pentru că lezează demnitatea fiinţei umane care are dreptul la acelaşi respect ca şi un copil născut.

Embrionul este fiinţă vie nedezvoltată care, prin dezvoltare, devine organism uman. Deci, trebuie să se stabilească statutul juridic al embrionului şi să i se acorde protecţie garantându-i-se drepturile acelor persoane care nu se pot apăra singure30.

Clonarea

Cea mai uimitoare şi mai tulburătoare dintre toate manipulările genetice este clonarea. Clonarea este tehnica de producere asexuată de celule şi organisme, obţinându-se celule şi organisme identice.

Etimologic, clonare vine de la grecescul κλόν, care înseamnă germen, vlăstar. Aceasta presupune posibilitatea duplicării materialului genetic al unei structuri moleculare, cu obţinerea a două individualităţi biologice identice genetic31. La acest rezultat se poate ajunge pe două căi: “clonarea sau separarea celor două celule blastomere ale unui ou fecundat”32 şi transferarea în ovulul denucleat al unui nucleu luat dintr-o celulă a altui individ (în afară de celula sexuală).

Prin anii 1950 s-a realizat clonarea la broască, în 1980 la mamifere, iar în 1997 revista NATURE lansează vestea că s-a născut prin clonare mieluţa DOLLY, metodă care experimentată pe animale îşi demonstrează valabilitatea.

Clonarea a fost considerată imposibilă până în iulie 1996, când dr. Jan Wilmut de la Roslin Institute din Roslin, Scoţia, a reuşi clonarea unei oi, primul mamifer clonat din istorie. El a comunicat rezultatele experimentelor sale pe 23 februarie 1997, arătând şi rezultatul clonării: oaia Dolly, atunci în vârstă de şapte luni33. Era primul animal clonat prin utilizarea ADN-ului unui adult din specia respectivă, adică al unei oi adulte. S-a formulat atunci ideea că această tehnică este perfect utilizabilă şi pentru alte animale domestice, şi chiar pentru oameni.

Este binecunoscut faptul că aproape toate celulele unui corp animal sau uman conţin tot materialul genetic al organismului respectiv, în cadrul ADN-ului, fapt ce a dus cu gândul la posibilitatea utilizării unei celule oarecare pentru a crea o clonă. De fapt, celulele nu sunt toate la fel, ci sunt diferenţiate. Ele conţin materialul genetic fiecare în parte, dar au şi anumite limitări, fiind programate biochimic să îndeplinească funcţii limitate. Celelalte funcţii rămân neactivate. Majoritatea cercetătorilor consideră că aceste celule specializate nu pot fi folosite pentru clonare. În cazul lui Dolly a fost folosită o celulă din ţesutul mamar al unei oi mature, de şase ani, al cărei ADN era în stare latentă. Aceasta a fost pusă în contact cu o celulă ovul denucleat. Prin puls electric cele două au fuzionat. Din 227 de fuzionări, doar 29 au început să se dividă, fiind implantate în oi. Dintre acestea, una singură a reuşit până la capăt34.

Vestea naşterii lui Dolly a produs consternare şi groază în toată lumea, iar reacţiile au fost vehemente. Preşedintele Clinton a cerut încetarea experimentelor în vederea clonării omului şi a suspendat subvenţiile de la Stat. De asemenea, au luat poziţie J. Chirac, Comitetele Naţionale de Etică, Consiliul European, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, etc.35. Parlamentul European aprecia că “clonarea fiinţelor umane, nu poate fi absolut deloc justificată şi tolerată de societate, întrucât ea reprezintă o gravă violare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară principiului egalităţii dintre fiinţele umane fiindcă permite o selecţie eugenistă şi rasistă a speciei umane, lezează demnitatea fiinţei umane”36.

Contrar acestor opinii tranşante, membrii unei secte religioase, în nebunia lor, vor, nici mai mult, nici mai puţin, să fie clonat Mântuitorul. Utilizându-se urmele de sânge de pe giulgiul de la Torino, membrii sectei cer ca Mântuitorul să fie clonat în milioane de exemplare, pentru ca fiecare familie care-L doreşte, să-l poată avea. „Ţi-ajunge cât ai comunicat cu Dumnezeu prin intermediul preotului tău! Dacă ai o întrebare pentru Dumnezeu, poţi să suni, pur şi simplu acasă, şi să I-o adresezi. Imaginaţi-vă numai o lume cu câte un Iisus în fiecare familie. Acesta este paradisul!”37. Aceşti oameni trec cu vederea faptul că nu prin telefon se comunică cu Dumnezeu, ci prin rugăciune, care este însuşi mijlocul de a comunica cu El, este modalitatea fundamentală de comuniune divino-umană.

De asemenea, nu se ţine cont de faptul că prin clonare se pot obţine fiinţe identice doar fizic, nu şi moral sau intelectual. Acestea ţin de influenţele de mediu, de educaţie, de experienţele personale, de întregul proces al dezvoltării spirituale, care presupune o lucrare teandrică, divino-umană.

În dorinţa nestăvilită a omului de a-I lua locul lui Dumnezeu pe pământ, un cercetător american, dr. Richard Seed, declara în 1998: „nu consider a exista vreo importanţă morală reală. Suntem gata să devenim una cu Dumnezeu. Suntem pe cale să avem aproape tot atâta cunoaştere şi putere cât are Dumnezeu. Clonarea … este primul pas serios în a deveni una cu Dumnezeu. O filosofie foarte simplă”38. Aceasta este o atitudine, în primul rând, luciferică, periculoasă şi iresponsabilă.

Aceşti cercetători vor reuşi probabil să cloneze fiinţe umane, dar nu ştim dacă nu cumva nu vor fi decât nişte animale superioare, având doar un suflet vegetativ. Oricât s-ar strădui, sufletul, care este o substanţă extrem de simplă, vie, nemuritoare, de origine divină, nu-l vor putea clona niciodată. Aceşti oameni pe care vor reuşi să-i cloneze nu vor putea niciodată stabili o relaţie de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Comuniunea nu este de ordin intelectual, de aceea sensul vieţii unor astfel de oameni este de fapt un non-sens. Ei nu sunt creaţi pentru veşnicie, pentru un scop atât de nobil, ci pentru acest timp limitat, pe care nu-l vor putea depăşi.

De aceea, Biserica este împotriva clonării sub toate formele, întrucât duce la distrugerea familiei, dar şi la dispariţia drepturilor de rudenie, de consangvinitate.

Aşadar, în clonare se vede expresia absolută a egoismului şi narcisismului. În spatele clonării se ascunde tendinţa luciferică a omului de a fi ca Dumnezeu, de a-i sustrage lui Dumnezeu prerogativele, de a-şi afirma autonomia totală faţă de Dumnezeu. Omul consideră că poate deveni stăpânul vieţii creând fiinţe umane sau autocreându-se într-un alt mod decât o face Dumnezeu. Se consideră nemuritor şi veşnic perpetuându-şi propria fiinţă în clone somatic identice pe care le creează39.

Biserica a condamnat cu zece ani înainte de a veni pe lume Dolly clonarea în documentul Domini Vitae. Clonarea nu este procreare, ci o reproducere la nivel genetic. Tentativele sau ipotezele făcute pentru a obţine fiinţe umane fără nici o legătură de sexualitate trebuie considerate ca fiind contrare moralei creştine, deoarece se împotrivesc demnităţii, atât a procreării umane, cât şi a vieţii conjugale.

Parlamentul României a votat în 1998 o lege prin care a interzis clonarea în ţara noastră40.

Din cele spuse vedem că lumea prin voinţa alterată a omului poate să piardă sensul existenţei. De aceea Biserica ne învaţă să împlinim menirea noastră pe pământ prin împlinirea obligaţiilor sociale, familiale, morale şi religioase, cu conştiinţa că toate le facem pentru Dumnezeu.

Avortul

Una din cele mai vechi practici folosite împotriva vieţii umane este practica reprimării vieţii prin avort. Avort derivă din latinescul aborior, termen opus lui orior – a naşte, însemnând a muri sau a dispare prematur.

Prin avort se exprimă şi ideea morţii premature care poate interveni în mod involuntar. El este un avort neprevăzut şi nu poate fi decât o întâmplare profund regretabilă. De vreme ce nu priveşte voinţa liberă a cuiva în săvârşirea lui, se înţelege că nu poate fi vorba de responsabilitate41.

Dar nu acest fel de avort este îngrijorător în societatea noastră, ci avortul provocat conştient, voit şi liber practicat la scară largă prin diferite mijloace: provocări mecanice, administrări de substanţe avortive, intervenţii chirurgicale. Acest fel de avort este condamnabil deoarece se încalcă porunca divină să nu ucizi, dar şi pentru că suprimă violent viaţa unei fiinţe nevinovate, lipsită de apărare.

Biserica a condamnat avortul deoarece, pe lângă faptul că prin el se încalcă porunca divină să nu ucizi, numărul îngrozitor de avorturi va duce la dispariţia vieţii umane de pe planeta noastră. O statistică din 1994 înregistrează 40 milioane de avorturi declarate pe an în lume. Pe primul loc se situează România cu 172,4 avorturi la mia de femei între 15-44 ani, urmată de Rusia cu 119,6, China cu 37,5 Statele Unite cu 26,4 pe ultimul loc fiind Polonia cu doar 3,642.

S-a dovedit că din momentul fecundării are loc conceperea unei fiinţe umane care se dezvoltă treptat până la naştere în pântecele mamei, deci, orice încercare de oprire a sarcinii prin diferite metode este o încălcare a poruncii divine de transmitere a vieţii. Orice atentat asupra fătului, odată conceput, este atentat împotriva unui om întreg format din suflet şi trup. Din aceasta se vede egoismul, lipsa de dragoste şi atacul adus fiinţei umane.

Astăzi în lume se apelează la o gamă extrem de largă de procedee avortive, unele mai inumane decât altele.

Astfel, sunt mijloace avortive chimice, fizice şi mecanice.

Între mijloacele chimice amintim intoxicaţiile acute voluntare cu medicamente (chinina, yohimbina, citostatice), aplicarea locală de sublimat, permanganat de potasiu, soluţii de săpun, decocturi de plante, preparate medicamentoase de tip prostaglandinic (PgE2). Substanţele care se administrează local pot dezvolta fenomene de necroză locală sau embolii gazoase. De asemenea, aceste metode avortive pot conduce la şoc septic sau toxico-septic, determinat de bacterii gram negative cu punct de plecare utero-vaginal43, care pot conduce la deces.

Mijloacele avortive fizice sunt mai puţin folosite şi constau în masaj, efort fizic, vibraţii mecanice, convulsii.

Mijloace mecanice sunt cele chirurgicale. Acestea sunt de trei tipuri: D&C, adică dilatare şi chiuretare. Metoda este folosită în prima perioadă a sarcinii şi constă în golirea uterului de conţinut (inclusiv copilul) prin răzuire sau aspirare. A doua tehnică de avort chirurgical este D&E, adică dilatare şi evacuare. Înainte de a fi scos din uter, copilul este sfâşiat cu un forceps (cleşte specializat). A treia, dar cea mai inumană, chiar barbară, este metoda D&X, adică dilatare şi extracţie. Aceasta mai este numită şi naştere parţială, deoarece se foloseşte în cazul sarcinii avansate (peste 24 de săptămâni)44. În cazul acestei tehnici, cea mai mare parte din trupul copilului este scoasă, dar se lasă o parte a capului în canalul naşterii. Apoi se introduc foarfeci în partea posterioară a craniului pentru a se crea o deschidere şi se aspiră creierul printr-un furtun. Astfel, craniul va ceda mult mai uşor, facilitând finalizarea extracţiei. S-a constatat că orice copil supus acestui tratament este viu până în momentul în care foarfecele îi străpunge creierul.

Această tehnică avortivă este folosită în S.U.A., deoarece statele europene interzic avortul după 10 (în Franţa), maxim 18 (Suedia) săptămâni. De aceea, în anii ’60, în S.U.A. circula un dicton care spunea că “avorturile violente sunt tot atât de americane precum este plăcinta cu mere”45.

O altă tehnică folosită în mod frecvent este tehnica otrăvirii cu sare. Un ac conţinând o puternică soluţie sărată este introdus în abdomenul mamei, astfel încât copilul să inhaleze şi să înghită sarea. În decurs de o oră, copilul moare prin otrăvire, iar corpul său este ars şi zbârcit de soluţia concentrată46.

Pe lângă aceste tehnici recunoscute oficial şi care se realizează în medii specializate (clinici, spitale, etc.), mai există o gamă foarte variată de procedee empirice, care se realizează la domiciliu, periclitând şi mai mult sănătatea mamei.

Astfel, din aşa-zisa dorinţă de a salva viaţa mamei (atunci când avortul are un astfel de pretext), se ucid concomitent două fiinţe: una matură (mama), dar iresponsabilă, şi una nevinovată, dar care, din momentul conceperii (de la fecundarea ovulului), deţine toate informaţiile dezvoltării sale până la momentul morţii biologice.

S-a constatat că celula-ou rezultată în urma fecundării ovulului deţine întregul material genetic, care se va manifesta pe tot parcursul vieţii intra şi extrauterine. Nu există un moment în care fiinţei umane să-i lipsească ceva din ceea ce o caracterizează. Aspectul fizic oricum se schimbă de la o etapă la alta: într-un fel arată omul la vârsta copilăriei, în alt fel la vârsta adolescenţei, în altul la vârsta senectuţii. Aceste diferenţieri fizice care caracterizează fiecare etapă nu-l fac pe copil sau pe tânăr mai puţin om decât pe cel vârstnic.

Aşa cum viaţa extrauterină are etapele ei specifice, şi viaţa intrauterină are anumite etape, normale, dacă ţinem cont de faptul că fiinţa umană, de la concepere la moarte, parcurge un şir de transformări menite a-i asigura dezvoltarea fizică şi morală până la desăvârşire. De aceea, celula-ou, zigotul, blastula sau fetus-ul nu sunt decât unele dintre aceste etape ale dezvoltării psiho-somatice ale fiinţei umane, care se continuă în perioada extrauterină a vieţii şi după moartea biologică.

Am putea spune că viaţa unei fiinţe umane are trei mari etape prin care trece. Prima etapă este etapa vieţii intrauterine, caracterizată de o accentuată activitate fizică, deoarece acum se dezvoltă mai mult partea fizică a fiinţei, dimensiunea psihică (mă refer la procesele psihice: gândire, memorie, imaginaţie, etc.) şi cea spirituală (care-l face pe om să comunice în mod conştient cu Dumnezeu) urmând îndeaproape dezvoltarea somatică. A doua etapă este etapa vieţii extrauterine, în care omul se manifestă ca o fiinţă psiho-somatică, în care este preocupat în mod conştient de dezvoltarea sa spirituală paralel cu continuarea maturizării fizice. Viaţa devine o armonie psiho-somatică. Aceasta pregăteşte cea de a treia etapă a vieţii, viaţa veşnică, în care predomină viaţa spirituală. Trupurile (după a doua venire) vor fi şi ele spiritualizate, urmând ele de această dată, în dezvoltarea lor, ascensiunea spirituală.

După cum vedem, întreaga existenţă umană nu este altceva decât un neîntrerupt şir de etape ale dezvoltării, ale desăvârşirii, căci şi în viaţa veşnică desăvârşirea continuă, ea nu se opreşte la momentul morţii fizice, sau la Parusie. Desăvârşirea cere mereu o stare superioară.

De aceea, numeroşi Sfinţi Părinţi s-au opus în mod vehement suprimării vieţii unei fiinţe umane, indiferent de etapa în care se află.

Astfel, can. 21 al sin. I de la Ancira (314) le condamnă pe femeile care „îşi ucid copilul în pântece sau se îndeletnicesc cu pregătirea mijloacelor avortive”, iar Părinţii sinodului Trulan le supun pedepsei ucigaşului47. În acelaşi fel priveşte problema şi Sfântul Vasile cal Mare care şi-a exprimat punctul de vedere în canoanele 2 şi 8. Sinodul de la Elvira (303) pedepseşte avortul cu excomunicarea pe viaţă (can 63), iar dacă persoana vinovată este catehumenă, can 68 prevede că „nu va mai putea fi botezată până la sfârşitul vieţii”48. Constituţiile apostolice prevăd în cartea a VII-a: „să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel ce s-a născut să nu-l ucizi; căci fătul căruia Dumnezeu i-a dat suflet, de se va omorî, va fi răzbunat (cf. Ieş. XXI,23), pentru că a fost ucis în chip nedrept”49. Sinodul de la Lerida (524) stabileşte o perioadă de penitenţă de 7 ani pentru cele care „caută să omoare, fie după naştere, fie în pântecele mamei, rodul unui adulter”50. De fapt, întreaga legislaţie canonică ulterioară secolului al IV-lea dezvoltă canoanele 21 Ancira, 2 Sfântul Vasile cel Mare şi 91 Trulan, care, în unanimitate, condamnă avortul ca pe o crimă oribilă, iar pe cei care se dedau sau ajută la realizarea unor astfel de acte, drept ucigaşi.

Avortul este în primul rând o încălcare a poruncii a VI-a a Decalogului: Să nu ucizi!.

În al doilea rând, omul nu poate fi ucis pentru că: a) el este creat de Dumnezeu, b) după chipul său. Prin ucidere, se aduce o jignire lui Dumnezeu, ei sunt împotriva vieţii creată de Dumnezeu, sunt împotriva societăţii omeneşti şi împotriva mântuirii. Păcatul uciderii este strigător la cer (Fc. IV,10). El întinează pământul şi aduce osândă lui Dumnezeu (Ps. CV,33). Sfinţii Părinţi spun că uciderea este lucru drăcesc, deoarece nu se ucide un om, ci atâţia oameni câţi ar fi trebuit să se nască. Între aceştia adesea sunt ucişi savanţi, preoţi, oameni ce şi-ar fi avut rostul în societate. Sfinţii Părinţi văd în avort un păcat împotriva Sfântului Duh, din mai multe motive:

se distruge fiinţa în care Dumnezeu a pus Chipul Său;

se intră cu nelegiuire în dreptul lui Dumnezeu, care este stăpân asupra vieţii şi a morţii;

se răpeşte un drept firesc al fiecăruia ce se naşte – dreptul de a se naşte şi bunul cel mai de preţ dăruit de Dumnezeu omului – viaţa;

se încalcă porunca dragostei;

se ştirbesc drepturile societăţii faţă de care fiecare om are anumite datorii de îndeplinit;

se ucid serii de urmaşi care aveau dreptul la viaţă şi puteau fi de mare folos societăţii.

Deci, păcatul uciderii de prunci este un păcat împotriva firii omului, împotriva societăţii şi împotriva lui Dumnezeu51. Prin avort se intenţionează suprimarea vieţii unei fiinţe umane, care rămâne fiinţă umană, indiferent de dimensiunile pe care le are şi de mediul în care trăieşte. Or, unde apare o întrerupere a acestei dezvoltări, avem de a face cu o ucidere, lucru menţionat în Declaraţia din 9 aprilie 1972 a mitropolitului Irineu, primat al Bisericii Ortodoxe din America, în National Council of Churches, New-York, 197352.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 5-6 iulie 2005, s-a pronunţat categoric împotriva avortului, indiferent de cauzele care determină comiterea unui astfel de act.

În acelaşi sens s-a exprimat şi Biserica Ortodoxă din Republica Moldova, care şi-a expus punctul de vedere vis-à-vis de Legea despre sănătatea reproductivă şi planificarea familiei. Cu această ocazie s-a făcut apel la oamenii de bună credinţă, dar şi la cei care permit, practică şi încurajează avortul şi celelalte metode artificiale de reproducere, arătând gravitatea faptei, dar şi pericolele pe care le generează încălcarea unei legi naturale sădite de Dumnezeu în om53.

Avortul este o crimă împotriva persoanei umane. Omul nu-şi mai îndeplineşte misiunea sa în viaţa pământească, nu-şi lucrează mântuirea, nu-şi îndeplineşte chemarea la hristificare, pierzându-se astfel valoarea inestimabilă a persoanei umane. Cei care sunt nepăsători faţă de darul sfânt al vieţii, cei care fac avorturile, cei care le susţin vor primi pedeapsă de ucigaşi făcându-se vinovaţi faţă de umanitate prin aceea că nu promovează înmulţirea neamului omenesc, faţă de Dumnezeu pentru că necinstesc zidirea mâinilor Lui, nu-i acordă posibilitatea să se asemene cu El, necinstesc pe Hristos care a luat trup omenesc (Fl. 2,6-11) din Fecioara Maria şi ne-a dat invitaţia să fim ca El (Mt. 5,48).

Suicidul este stavilă în calea dobândirii Sfintelor Taine. Copilul ce urma să se nască este frustrat de naşterea din nou; prin naştere, mama zideşte o nouă biserică a lui Dumnezeu, ea este autorul unui nou locaş de închinare (I Cor. 6,19); cea care ucide pruncul distruge acest templu săvârşind unul dintre cele mai mari sacrilegii. Cel ce ucide lucrează împotriva actului de întrupare a Fiului, omorând un mădular virtual sau actual al persoanei Fiului lui Dumnezeu. Cel ce omoară pe cineva înainte de moartea lui naturală suprimă un mădular al lui Hristos, o parte a Lui54. Avortul este un genocid, cei care îl făptuiesc nu înţeleg că prin aceasta fac să dispară un neam, un popor, un grup naţional.

Biserica noastră a precizat că „avortul şi tratamentele cu scop avortiv sunt păcate grele, care ucid fiinţe umane, împiedică procesul firesc al procreării fiinţelor omeneşti, afectează şi pun în pericol demnitatea şi viaţa femeii tinere, şi în cele din urmă, ne exclud din Împărăţia lui Dumnezeu, spre care năzuiesc creştinii”55.

Ducă cum se consemna în documentul final al Comisiei Naţionale de Bioetică, practicile avortive şi contraceptive sunt o realitate a lumii contemporane secularizate. În numele „fericirii” imediate şi al comodităţii se ucid generaţii de oameni, mor femei tinere etc. Biserica nu poate fi indiferentă la aceste realităţi îngrijorătoare cu consecinţe tragice, întreţinute de instituţii care se vor „caritative”, „umaniste” şi chiar „medicale”56.

Astfel, fiind în lume, Biserica nu este ruptă de realitate, dar nu poate privi cu superficialiate la motivele privind tendintele de justificare a avortului. De aceea, Comisia recomandă luarea unei deczii după analizarea atentă a fiecărui caz în parte, după cum urmează:

a) Dacă viaţa mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină sau naştere, ar trebui să se acorde prioritate vieţii femeii, nu pentru că viaţa ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită relaţiilor şi responsabilităţilor faţă de alte persoane, care depind de ea.

b) În cazul în care investigaţia genetică descoperă un copil nenăscut anormal, se recomandă naşterea copilului, respectându-i dreptul la viaţă, dar decizia o va avea familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoştinţă de către medic şi de către duhovnic toate implicaţiile morale şi de întreţinere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificaţiei mântuitoare a prezenţei unei fiinţe cu deficienţe în viaţa fiecărei persoane şi în viaţa comunităţii.

c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai întâi la nivelul educării cu privire la necomiterea acestor păcate. În cazul în care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui să fie născut şi, dupa caz, înfiat.

d) Avortul nu poate fi niciodată justificat, moral, de starea economică a familiei, de neînţelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic57.

Luând în considerare toate cele spuse, Biserica trebuie să-şi diversifice activităţile de prevenire a acestor fapte, prin acţiuni pastoral-educative, ea trebuie să lupte împotriva criminalilor, arătând gravitatea faptelor lor, arătând că avortul, în orice stadiu, este o crimă; iar cei care îl provoacă sunt luptători împotriva vieţii, a neamului, a religiei, împotriva lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi văd în orice ucidere a unui creştin un atentat la întregul creştinism, este o perturbare a întregii ordini fiind piedică în calea realizării persoanelor pe plan spiritual. Prin canoanele pe care le-am amintit vedem vehemenţa cu care Părinţii au luptat împotriva celor care fac avortul sau celor care participă la avort. Deci, să nu încercăm să intervenim în planul lui Dumnezeu cu lumea, ci să ne comportăm cu responsabilitate faţă de darul sfânt al vieţii ca unii ce l-am primit şi trebuie să-l valorificăm nu ca despoţi, ci ca slujitori credincioşi.

 

Arhim. Veniamin GOREANU

Luminatorul nr. 2 (113), 2011

1 Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, trad. Gabriela Moldoveanu, Asociaţia Medicală Creştină Christiana, Bucureşti, 1994, p. 228.

2 Ilie Moldovan, Darul Sfânt al vieţii şi combaterea păcatelor împotriva acestuia, aspecte ale naşterii de prunci în lumina Moralei Creştine – Ortodoxe, Edit. Institut. Biblic, Bucureşti, 1997 p. 67.

3 Pr. Claudiu Dumea, Omul între „a fi” sau „a nu fi”, Edit. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1998, p. 26.

4 Sfântul Ioan Gură de Aur, La Ana, I,4, apud Jean-Claude Larchet, Etica Procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, trad. de Marinela Bojin, Edit. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 31.

5 Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, Op. cit., p. 35.

6 Ibidem, p. 34.

7 Pr. Claudiu Dumea, Op. cit., p.112.

8 Larisa Ciochină, Constantin Iftime, O viziune asupra vieţii, Edit. PROvita Media, Bucureşti, 2003, pp. 60-63.

9 Pr. Claudiu Dumea, Op. cit., p.112.

10 Un studiu efectuat în Anglia în 1977–1981 pe 200.000 de femei arată că la cele care folosesc pilule procentajul deceselor cauzate de afecţiuni cardiace şi vaso-cerebrale este cu 40% mai ridicat decât la femeile care nu folosesc. Riscul hemoragiei cerebrale este de 6,5 ori mai mare, iar la femeile care fumează este de 22 de ori mai mare decât la femeile care nu folosesc pilule. De asemenea, pericolul de infecţii pelviene este de 7 ori mai mare (Ibidem, p. 119).

11 În S.U.A. cca. un milion de femei au devenit sterile din cauza pilulei, iar numărul lor creşte cu aprox. 100.000 pe an (Ibidem, p. 120).

12 O statistică a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din decembrie 2004 arată că la data respectivă erau 39,4 milioane de persoane infectate cu HIV, dintre care 37,2 milioane adulţi, 17,6 milioane femei, 2,2 milioane copii; numărul celor care se infectaseră în 2004 se ridica la 4,9 milioane, dintre care 4,3 milioane adulţi, 640.000 copii, iar decesele cauzate de această maladie se ridicau la 3,1 milioane, dintre care 2,6 milioane adulţi şi 510.000 copii (ONUSIDA, Situación de la epidemia de SIDA: 2004, p. 1).

13 Pr. Claudiu Dumea, Op. cit., p. 120.

14 Ibidem, p. 121.

15 Ibidem, p. 40.

16 Ibidem, p. 73.

17 Ibidem, p. 69.

18 Ibidem, p. 72.

19 Ibidem, p. 73.

20 Ibidem, p. 71.

21 Dr. George Stan, Teologie şi Bioetică, Edit. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, pp. 29 – 30.

22 Pr. prof. dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, trad. şi cuv. înainte de P.S. Dr. Irineu Pop Bistriţeanu, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 231.

23 Ibidem, p. 228.

24 Pr. Claudiu Dumea, Op. cit., p. 69.

25 New York Times, 13 oct. 1991, apud pr. prof. dr. John Breck, Op. cit., p. 233.

26 Pr. Claudiu Dumea, Op. cit., p. 69 – 70.

27 În povestea lui Nastratin Hogea, pe care mulţi am citit-o la vârsta copilăriei, apare la un moment dat un refren, cu care o tânără mamă îşi adoarme copilul: „Nani, nani, puiul mamei, / Tată tău, tată şi mie, / Eu soră ţie, Eu lui soţie.”

28 Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, Op. cit., p. 43.

29 Pr. Claudiu Dumea, Op. cit., p. 76.

30 Ibidem, p. 83.

31 Părintele Juvenalie, Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi etica începuturilor vieţii. Eseu de bioetică a gestaţiei, Edit. Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 222.

32 Metoda a fost pusă la punct de către S. M. Willadsen.

33 Răzvan Ionescu, Reproducerea umană şi noile tehnologii. Clonarea, în Areopag info, p.21.

34 Ibidem

35 Pr. Claudiu Dumea, Op. cit., p. 92.

36 Ibidem, p. 93.

37 Oana Grancea, Ce este clonarea, Edit. Teora, Bucureşti, 1999, p. 50.

38 Răzvan Ionescu, Reproducerea umană şi noile tehnologii. Clonarea, în Areopag info, p.20.

39 Pr. Claudiu Dumea, Op. cit., p. 98.

40 Ibidem, p. 99.

41 Ilie Moldovan, Op. cit., p. 44.

42 40,8% din populaţia lumii trăieşte în ţări în care avortul este permis, în 33,2% avortul este acceptat din motive socio-economice, iar restul se pronunţă pentru avort numai în cazul salvării vieţii mamei (Larisa Ciochină, Constantin Iftime, Op. cit., p. 33-34). Amploarea avorturilor în România a crescut odată cu revoluţia din 1989, când a fost legalizat, după ce fusese interzis încă din 1966 (Ibidem, p. 35).

43 Vladimir Beliş, Medicina legală în practica juridică, Edit. Juridică, Bucureşti, 2002, pp. 270–271.

44 Pr. prof. dr. John Breck, Op. cit., p. 198.

45 Ibidem, p. 203.

46 Ibidem, p. 199.

47 „Pe cele care dau doctorii lepădătoare de făt şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare de prunci le supunem pedepsei ucigaşului” (can. 91, sin. Trulan).

48 Jean-Claude Larchet, Etica Procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, trad. de Marinela Bojin, Edit. Sophia, Bucureşti, 2003 p. 114.

49 Ibidem. p. 115.

50 Ibidem. p. 117.

51 Ilie Moldovan, Op. cit., p. 46.

52 Ibidem. p. 47.

53 În 1999, în Republica Moldova s-au făcut 27.900 de avorturi. Declaraţia menţionată a fost făcută la Conferinţa de Presă din 25 octombrie 2000 şi publicată în Curierul Ortodox din 30 noiembrie 2000, nr. 11, p. 1-2.

54 Ilie Moldovan, Op. cit., p. 55.

55 Vezi materialul elaborat pe această temă de către Comisia Naţională de Bioetică, Sectorul Biserica şi Societatea al Patriarhiei Romane, text aprobat de Sfântul Sinod în sesiunea 15-17 iunie 2004, http://www.patriarhia.ro/bioetica/bioetica.php

56 Ibidem.

57 Ibidem.