De-a lungul veacurilor, pildele de vieţuire a Sfinţilor au fost cele mai strălucite şi mai rodnice mărturii ale împlinirii poruncilor Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos. Şi în vremurile de acum, într-o lume ostenită de tulburări şi răutăţi, când ura şi invidia între semeni au atins cele mai înalte cote, mai mult ca oricând astăzi, avem nevoie de dragoste şi exemple pilduitoare care prin smerenia lor au biruit focarul tuturor patimilor. Vieţile şi rugăciunile Sfinţilor au puterea de a ne mângâia pe cei doborâţi de păcate sau de griji şi de a ne îmbărbăta să purcedem pe calea cea strâmtă ce duce la întâlnirea cea neminciunoasă cu Domnul şi Dumnezeul nostru. Întru cetele cele prea minunate ale Sfinţilor, celor ce se află de-a pururi rugători înaintea Tronului Sfintei Treimi, sălăşluieşte şi Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ - Hozevitul, care a adormit întru Domnul în anul 1960. Orfan de ambii părinţi încă din pruncie, Sfântului Ioan i-a lipsit iubirea părintească pe care o află, însă, acum pe plan duhovnicesc, în bucuria iubirii Părintelui din ceruri. Datorită vieţii şi învăţăturii lui sfinte pe care ne-a lăsat-o, el, a fost proslăvit de Dumnezeu prin sfinte moaşte care au fost descoperite în vara anului 1980. De atunci până în prezent nu a trecut chiar atât de mult timp însă la moaştele Sf. Ioan s-au săvârşit o mulţime de minuni. S-a observat că Sfântul Ioan Hozevitul este grabnic ajutător pentru cei bolnavi, ca unul ce încă în viaţă fiind îşi îndeplinea cu multă dragoste ascultarea de medic în mănăstire. Numele Sfântului pe zi ce trece se face tot mai cunoscut în rândul credincioşilor încât sporeşte evlavia poporului faşă de el. Indiferent care este, sau care va fi direcţia lumii, Sfântul Ioan ne îndeamnă să urmăm cu nădejde calea pe care a deschis-o însuşi Mântuitorul, pentru a deveni fericiţi şi vremelnic şi veşnic. În încheiere, rugăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru credinţa şi suferinţa Sfântului Ioan de la Neamţ să binecuvânteze credinţa şi evlavia credincioşilor care vor citi cu drag această carte, pentru a le spori dragostea lor sfântă faţă de Dumnezeu, faţă de biserica creştin-ortodoxă şi faţă de aproapele nostru drag, care este oricine.

Cuviosul Ioan Iacob, cu metania din Mănăstirea Neamţ, a fost un sihastru Sfânt al zilelor noastre, care s-a nevoit 24 de ani în Ţara Sfântă, atât pe Valea Iordanului, cât şi în pustiul Hozeva. Acest fericit purtător de Hristos s-a născut în satul Crăiniceni, comuna Păltinişi, judeţul Botoşani, la 23 iulie 1913, într-o familie de ţărani credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singur la părinţi. Din botez a primit numele de Ilie şi se dovedea din pruncie un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu.

După şase luni de zile de la naştere, mama pruncului Ilie, plăpândă şi bolnăvicioasă din fire îşi dădu sufletul în mâinile Domnului, lasând copilul în grija bunicii lui, Maria. Apoi, după doi ani, moare şi tatăl său în război, în toamna anului 1916, iar în anul 1923 a decedat şi bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan şi lipsit de mângâierea părinţilor şi a bunicilor. De acum, copilul este luat în griaja unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă şase copii. Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiin cel mai bun elev din şcoală.

În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi ca să-l facă preot, dar el simţindu-se chemat la Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus : « Nu, eu vrea să mă fac călugăr ! ». După un an, în luna iunie, tânărul Ilie, cu minte de om matur, lucrând la câmp, se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu mai desluşit ce cale să urmeze. Deodată, auzi un glas de sus, zicând: «Mănăstirea!». Din clipa aceea n-a mai avut odihnă în suflet.

Cerând binecuvântarea duhovnicului său, arhimandritul Eugen Laiu de la Cernăuţi, şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de Duminică, şi călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ. Stareţul Mănăstirii, Episcopul Nicodim Munteanu, l-a primit cu multă dragoste şi după ce l-a binecuvântat, ducându-l în faţa iacoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la bolniţa şi biblioteca mănăstirii, fiind foarte tăcut ascultăror şi smerit.

Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi, ca infermier, având multă milă de cei bolnavi şi fiind iubit de toţi. În toamna anului 1935, termină armata şi se reîntoarce în obştea Mănăstirii Neamţ, continuând aceeaşi ascultare de bibliotecar ajutător şi îngrijitor la bolniţă. Toţi sefolosesc de smereinia, de blândeţea şi de dragostea lui şi cugetau că este un ales al lui Dumnezeu.

La 8 aprilie 1936, în miercurea Mare din Săptămâbna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în îngerescul chip călugăresc, împreună cu alţi doi fraţi rasofori, primind în călugărie numele de Ioan.

Dorind o viaţă duhovnicească pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Ţara Sfântă, unde s-a născut, a pătimit şi înviat Domnul, fericitul monah Iaona Iacob pleacă în pelerinaj la Sfântul Mormânt, în noiembrie 1936, împreună cu alţi doi monahi din Lavră – Claudiu şi Damaschin.

După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Golgota mântuirii şi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântului Sava din pustiul Iordanului. Apoi, întorcându-se însoţitorii săi la Mănăstirea Neamţ, fericitul monah Iaon Iacob se nevoieşte în continuare în Mănăstirea Sfântului sava de lângă Betleem timp de zece ani, răbdând grele ispite, boală, încercări de la oameni, de la diavoli şi din cauza războiului.

Prima ascultare în obştea Mănăstirii Sfântului Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi pentru toate sfintele slujbe. Apoi făcea prescuri, menţinea curăţenia, cuna clopotul de slujbă şi păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Având solide cunoştinţe medicale, i sa încredinţat şi bolniţa mănăstirii, unde cu multă dragoste îngrijea atât de călugării bătrâni şi bolnavi, cât şi de numeroşi arabi li beduini bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşu la infirmeria mănăstirii să fie îngrijiţi deânsul. Pentru aceasta îl iubeau şi îl cântau atât unii cât şi alţii, şi mai ales duhovnicul lui, ieroschimonahul aromân Sava, un mare povăţuitor de suflete, care ştia limba română şi mărturisea pe toţi căligării români nevoitori din Ţara Sfântă.

Astfel, Sfântulş Ioan era ziua în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea-se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din scrierile Sfinţilor Părinţi şi, mai ales, din Sfânta Evanghelie. Cunoscând bine greaca, traducea unele pagini patristice alese, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce venea la el. Avea încă şi dorul scrieirii de învăţături şi versuri duhovniceşti, cu caracter mai ales moral, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă, şi le dădea pelerinilor români care venea spre închinare la Mormântul Domnului.

Între anii 1939-1940, fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit, împreună cu un alt ucenic român, în pustiul Qumran şi într-o paşteră aproape de Marea Moartă, unde a cunoscut pe monahul Ionichie Pârâială, care apoi i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit.

Aici obişnuia să se roage noaptea singur în pustiul Iordanului, cu inima şi mânile înălţate la cer, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe şi răbdând multe ispite de la diavoli.

Între anii 1940-1941, Cuviosul Ioan Iacob a stat cu mulţi alţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr de pe Muntelşe Măslinilor, din cauza războiului, suferind grele ispite şi boală. Apoi, fiind eliberat se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul sava şi continuă aceleaşi ascultări şi aceeaşi nevoinţă până în anul 1947 când este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Aşezământului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la Mormântului Domnului, de arhiereul Irinah, şi este numit egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Boterzătorul de pe Valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de cinci ani cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe în limba română, a scris numeroase pagini pline de învăţătură pentru călugări şi pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile, biserica, şi mai ales viaţa duhovnicească a schitului, ostinindu-se mult pentru primirea pelerinilor din Ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe Valea Iordanului, încercând să urmeze după putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic ere monahul Ioanichie, precum şi câteva maici bătrâne, Melania, Natalia, Galina şi Magdalina, care îi era fiice duhovniceşti, fiind sub ascultarea sa.

În luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Iacob se retrage din ascultarea de egumen şi împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat). Din vara anului 1953, fericitul ioan se retrage cu ucenicul său la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfânta Ana, unde, după tradiţie, se ruga Sfânta Ana lui Dumnezeu, să-i dăruiască prunc, rugăciune împlinită prin naşterea Maicii Domnului. Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, cu numele de Pavel.

Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Iacob, împreună cu ucenicul său timp de şapte ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevoinţe, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în posturi îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări duhovniceşti şi în dor după Dumnezeu, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii, străinătate desăvârşită, aprinzindu-se cu multă râvnă pentru dragostea lui Iisus Hristos şi slăvind pe Dumnezeu cel în Treime lăudat. La peşteră, nu primea pe nimieni, căci şi urcuşul până sus se făcea greu, pe o scară ânaltă, comunecând cu cei ce venea, mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. În sărbători mar şi în posturi Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşea din Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Îar în timpul uilei şi în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mâncarea lui era o dată pe zi, pesmeţi, măsline, smochine şi apă, iar noaptea dormea câteva ore pe o scândură, având o piatră drept pernă.

În vara anului 1960, era bolnav şi suferea cu multă răbdare. Simţindu-şi aproape sfârşitul, miercuri 4/17 august s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi, 5/18 august, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, având doar vârsta de 47 de ani, dintre care 23 petrecuţi în Ţară, iar ceilalţi 24 la Locurile Sfinte. După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de Amfilohie, egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe.

Timp de 20 de ani trupul Cuviosului Ioan a rămas în peştera Sfânta Ana. La începutul lunii august 1980, potrivit unei tradiţii locale, conducerea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul a deschis peştera mormintelor, urmând ca osemintele Cuviosului să fie aduse în gropniţa de obşte. Toţi cei care erau de faţă au constatat cu surprindere că trupul Cuviosului era întreg, neatins de nici o stricăciune. Arhimandritul Amfilohie, stareţul mănăstirii, istorisea mai târziu : «Ne aşteptam să găsim numai sfinte oseminte şi nu bună mireasmă. Când am luat scândura am văzut că părintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricăciune, aşa cum l-am pus. Parcă l-am fi pus în mormânt de câteva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum, fără nici o schimbare a înfăţişării lui; mâinile, barba, părul, rasa, încălţămintea erau neatinse. Răspândind bună mireasmă şi bucurie duhovnicească tuturor, ca semn că l-a premărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale pe pământ.» Iar la 15/28 august, moaştele Sfântului au fost aşzate cu mare cinste într-o raclă sculpatată în lemn de chiparos după care au fost duse în procesiune în biserica cu hramul Sfântul Ştefan, din incinta mănăstirii, unde se află şi moaştele Sfîntului Gheorghe Hozevitul. Din acea zi vin zilnic pelerini ortodcşi, şi chiar de alte confesiuni creştine, să se închine la moaştele Cuviosului şi să-i ceară ajutorul, iar mulţi dintre ei primesc sănătate şi vindicare de boli, dar şi cele necesare şi de folos.

Patriarhia Ierusalimului a făcut demersuri pentru trecerea lui în rândul sfinţilor, însă chiar şi înainte de a fi procedat la « canonizare » adică la trecerea lui în rândul sfinţilor, chipul său a fost zugrăvit în icoane, precum şi în catedrala Sfântului Gheorghe din Hama (Siria) ; un călugăr-imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcătuit o slujbă, iar credincioşii care ajungeau în faţa moaştelor sale, îl cinsteau ca pe un adevărat «sfânt».

Dar Biserica neamului său nicidecum nu-l putea uita. De aceea, la 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinţilopr, fixându-i ca zi de pomenire 5/18 august, data morţii sau a naşterii în ceruri. I s-a tipărit viaţa, i s-a alcătuit slujba şi i s-a pictat icoana. Bisericile îl pot lua ca hram.

O, Cuvioase Părinte IOANE, viaţă cerească ai petrecut pe pământ, căci de la Sfântul Botez ai primit numele marelui prooroc Ilie, iar la primirea chipului îngeresc Sfântului Ioan Botezătorul spre ocrotire ai fost încredinţat. De aceea, ai urmat în viaţa ta pilda lor. Pentru viaţa ta sfântă din pustie, trecând din lumea cea deşartă, Domnul ţi-a odihnit sufletul în strălucirea raiului, iar trupului tău osârduitor i-a dăruit nestricăciunea, arătând întru tine slava numelui Său. Acestea avându-le în minte, noi nevrednicii şi păcătoşii, venim cu umilinţă şi evlavie, rugându-te să nu ne treci cu vederea când alergăm la ajutorul tău.

Sfinte Părinte IOANE, cel ce din pruncie ai fost orfan de părinţi, ajută cu rugăciunile tale pe cei orfani, ca să găsească iubirea Părintelui ceresc; cel ce ai fost frate şi vieţuitor în mănăstire, ajută-ne să vieţuim oriunde ca fraţi întru Hristos; cel ce ai făcut din dorul de pustie dor de cerul sfânt, ajută-ne cu rugăciunile tale să căutăm sfinţirea sufletelor noastre pustiite de păcate; cel ce ai fost mult nevoitor, ajută pe cei ce se nevoiesc în dreapta credinţă să împlinească poruncile lui Hristos în viaţa lor; cel ce ai fost fierbinte rugător către Dumnezeu; întăreşte rugăciunile noastre, sporind râvna şi evlavia în Biserică; cel ce ai dorit a vieţui în Ţara Sfântă, ajută-ne să sfinţim locul în care trăim, chemând pururea pe Duhul Sfânt să sălăşluiască întru noi; cel ce ai coborât prin rugăciunile tale cerul în peşteră, roagă-L pe Hristos să încălzească şi să lumineze cu iubirea Sa peştera inimilor noastre îndepărtate de El; cel ce încă din lumea aceasta ai simţit bucuria şi pacea vieţii veşnice, roagă-L pe Tatăl ceresc să ne dăruiască bucuria şi pacea Împărăţiei Sale.

Sfinte Părinte IOANE, păzeşte pe bătrâni în dreaptă credinţă, pe tineri în viaţă curată şi pe copii în iubire de Dumnezeu şi de părinţi. Ocroteşte cu rugăciunile tale pe săraci şi pe bolnavi, pe văduve şi pe orfani, pe călători şi pe cei robiţi.
Fereşte ţara noastră de primejdii şi necazuri şi roagă-te pentru întreg poporul binecredincios, ca împreună cu tine să preamărească, prin credinţă şi fapte, pe Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Precum încet...
1	5
Precum încet se trece Făclia de la sfeşnic, Aşa se trece viaţa Şi vine somnul veşnic.	Nădejdea să ne fie La „Cel fără de ani”, Iar nu la mintea noastră, La slavă sau la bani.
2	6
Să cugetăm adesea La „tainele ieşirii” Ca să scăpăm de frică În ceasul „despărţirii”.	Nevrednicia noastră S-o punem mai prejos Decât vinovăţia Celui mai păcătos.
3	7
Să pomenim cu lacrimi Pe cei ce-au răposat, Căci pentru noi se roagă Şi ei neîncetat.	În toate să ne fie Credinţa ca un cheag Şi dragostea curată: Ai vieţii noastre steag.
4	8
Să ştim întotdeauna Că fără sfântul dar, Comorile din lume Sunt toate în zadar.	Să nu lăsăm în minte Vre-un cuget duşmănos, Ci să urmăm iertării Şi păcii lui Hristos.
Tu, omule, ai mari răspunderi
1	6
O, omule, ce mari răspunderi ai De tot ce faci pe lume, De tot ce spui, în scris sau grai, De pilda ce la alţii dai, Căci ea mereu spre iad sau rai, Pe mulţi o să-i îndrume!	Arăţi o cale, calea ta În urma ta nu piere. E calea bună, sau e rea? Va prăbuşi, sau va-nălţa, Vor merge suflete pe ea Spre cer, sau spre durere?!
2	7
Ce grijă trebuie să pui În viaţa ta, în toate, Căci gândul care-l scrii sau spui, S-a dus.... în veci nu-l mai aduni, Dar vei culege roada lui Ori viu, ori mort... odată!	Trăieşti o viaţă, viaţa ta E una, numai una. Oricum ar fi, tu nu uita, Cum ţi-o trăieşti, vei câştiga Ori bucurii pe veci prin ea, Ori plâns pe totdeauna!
3	8
Ai spus o vorbă, vorba ta Mergând din gură-n gură, Va-nveseli, sau va-ntrista, Va curăţi, sau va-ntina, Rodind sămânţa pusă-n ea De dragoste sau ură.	O, omule, ce mari răspunderi ai! Tu vei pleca din lume, Dar ce ai spus prin scris sau grai, Sau laşi prin pilda ce o dai, Pe mulţi, pe mulţi la iad sau rai Mereu o să-i îndrume!
4	9
Scrii un cuvânt; cuvântul scris E-un leac, sau o otravă. Tu vei muri, dar tot ce-ai scris Rămâne-n urmă drum deschis, Spre înălţare, sau abis, Spre – ocară, sau spre slavă.	Deci, nu uita, fii credincios! Cu grijă şi cu teamă: Să laşi în inimi luminos Un semn, un gând, un drum frumos, Căci pentru toate, ne-ndoios Odată vei da seamă!
5
Ai scris un cântec, versul tău Rămâne după tine: Îndemn spre bine sau spre rău, Spre curăţire sau desfrâu Lăsând în inimi rodul tău De har, sau de ruşine.
Sfântul Cuvios IOAN IACOB – Hozevitul, Ierusalim